Uneori imi place să mă las condusă de subconştient...

M-am regăsit din nou, intr-o cameră , singură....Aşteptând...Imi este  greu să mă gândesc ...De fapt , nici nu vreau. Punct.

"Este important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează. Uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai si transformă-te în cine eşti..."- Paulo Coelho.

Simt cum lacrmile işi croiesc un drum pe obrazul meu , totul pare invăluit in ceaţă....Am senzaţia că sufăr, dar ....nu ştiu , nici măcar eu , dacă chiar aşa este...Uneori nu mă mai recunosc,  ştiu doar că sunt puţin diferită , acum, sunt confuză.....probabil de asta trăiesc cum trăiesc...ma hrănesc de pe o zi pe alta , cu iluzii, cu speranţe, pe care apoi le inchid in mine şi le arunc.....Imi dau seama târziu, ştiu că doare , dar sunt afectată din ce in ce mai mult de ceea ce se petrece....Dar...o să treacă.....O să mă despind de ceea ce ma doare, o să inţeleg, o să inchei nişte etape , o să incetez să mai fiu cine eram....o să mă transform in cine sunt...Sunt eu şi trebuie să mă eliberez de anumite lucruri. Iar acum te rog să pleci , vreau să mă eliberez de gandurile astea...pleacă, nu te mai intoarce!

Lasa cheile pe masuţa de la intrare , lângă raftul cu  acele cărţi prăfuite cu speranţe, iluzii , uşa n-o inchide. E soare afară, am sa-mi scot sufletul la plimbare. Se va dezgheta, probabil , se va elibera .… 

 Dar, să recunosc, uneori imi place să mă las condusă de subconştient.....Chiar imi place...Subconştientul este mai puternic si activ noaptea, când omul doarme si activitatea conştientă este suspendata. Plutesc ...Mă regăsesc.
Nu-mi puteam stavili lacrimile, cu toate ca stiam foarte bine ca nu mai aveau nici un rost. In seara aceea , dupa ce s-a intunecat , am iesit afara si am stat acolo multa vreme. Nu-mi puteam inabusi suspinele. Stelele sclipeau pe cer. La picioarele mele s-a cuibarit o pisica. Nu stiu a cui era si nici nu ma interesa, stiu doar ca in momentul acela lacrimile nu se puteau opri, curgeau .....si  eu , iarasi suspinam.... Stateam pe terasa si suspinam...M-am ridicat brusc si am dat fuga la baie...Am plans pe saturate.... Oh, as vrea sa pot scrie absolut totul, fara nici o retinere. Uneori, am impresia ca linistea casei de la munte e inselatoare. Poate ca si de asta ma afl intr-o asemanatoare stare. Tot ce fac pare sa sporeasca starea de neliniste , de dezamagire...Cat despre dragoste...insa, odata ce am apucat sa astern cuvantul , nu ma simt capabila , sa scriu altceva.